Aldo, prietenul meu

Acum 11 ani (fara 2 sau 3 saptamani), plecam cu Mary, sora mea, sa vedem un catelus despre care citisem in ziar ca este dat spre adoptie. Nu peste mult timp urma sa implinesc 18 ani si m-am gandit la momentul respectiv ca un cadou mai frumos nu as fi putut sa-mi fac. Plini de entuziasm dar fara sa stim exact ce presupune sa cresti sau sa ai grija de un caine am intrat in casa celor care urmau sa-i devina fosti stapani. Un cuplu de intelectuali ce locuiau la ultimul etaj intr-un bloc de langa Sala Palatului intr-o garsoniera nu prea mare insa cu un balcon imens , care de fapt cred ca era terasa blocului. Loc in care dupa cum am inteles a fost conceput Aldo, sau Aldi cum il alintatu ei atunci, numele lui intreg fiind Aldebaran.

Parinti, un fox terrier si un schnauzer urias (fox terrier-ul fiind tatal) au reusit, desi parea imposibil din cauza diferentei de statura, sa se imperecheze si rezultatul a fost Aldo, acest metis gri sobolan, despre care va vorbesc eu acum.

Primul contact a fost timid, nu prea intelegea cine suntem si ce vrem de la el insa noi am fost super fericiti cand am vazut ca pleaca cu noi. Stiu ca de obicei se da ceva in schimbul cainelui cand il primesti, 10, 50 de bani, ceva acolo, insa noi am uitat de aspectul asta si abia peste ani ne-am adus aminte ca nu am facut asa cum trebuia.

A urmat contactul cu noua casa si bineinteles cu familia, amandoi parintii au fost mai mult decat sceptici in ceea ce priveste noul membru al familiei dar nu s-au impotrivit deciziei noastre de a avea un caine. Aici am avut mare noroc cu Mary care m-a sustinut inca de la inceput.

Acomodarea s-a produs mai repede decat ne-am asteptat si in foarte scurt timp Aldo devenise membru cu drepturi depline in familia noastra. Noi, adica eu si Mary, fiind deja mari, Aldo a devenit copilul familiei si rasfatatul mamei. Si iata cum ghemotocul mic gri (nu era chiar mic) atragea acum toata atentia.

Au urmat ani si clipe frumoase petrecute impreuna, multe dintre ele memorabile chiar. Ne-a insotit peste tot, mai putin la mare, insa nu cred ca-i pare foarte rau, oricum nu-i placea atat de mult caldura. La munte insa sau la padure ii placea la nebunie. Mai putin la intoarcerea acasa cand trebuia spalat si curatat de scaieti sau mai stiu ce altceva i se prindea in blana. De-a lungul timpului a avut mai multe locuri preferate in casa insa cel mai “tare” si comic din punctul meu de verede a fost sub canapeaua desfacuta din dormitor. Noi fara sa ne dam seama il calcam pe coada (mai exact pe cateva firicele) atunci cand ne trezeam si el sarea sa ne capseze, Ana era clientul lui fidel.

In 2005, cand eu am decis sa plec de acasa si sa ma mut cu Ana, decizia a fost simpla, Aldo ramane la mama. Eu fiind un plimbaret innascut, timpul petrecut cu mine era infinit mai mic decat cel petrecut de el cu oricare alt membru al familiei, plus ca se obisnuise cu casa, iar noi urma sa ne mutam intr-o garsoniera mica cu chirie. Dupa cum spuneam, nimic mai simplu.

Viata si-a urmat cursul, anii au trecut si au inceput sa apara primele probleme, Aldo devenind oleaca supraponderal (cine nu o face J). Asta, plus deciziile proaste luate de cei carora le-am incredintat sanatatea prietenului nostru au dus la aparitia problemelor de inima. Mai tarziu au aparut si altele, mai grave, care din pacate nu au mai putut fi remediate tocmai din cauza inimii subrede.

Credeam totusi ca nu este totul pierdut si inca se mai poate face ceva dar din pacate nu a fost asa si astazi, Aldo, prietenul meu nu mai este acum printre noi, ne-a parasit, poate nu din voia lui insa …

Mi-as fi dorit sa apuce si Pavel sa-l traga de mustati sau de coada lui stufoasa iar Aldo sa-l pazeasca ori sa-i calauzeasca primii pasii in viata, dar din pacate timpul nu a fost de partea noastra si nimic nu mai poate schimba asta.

Acum nu mai ramane decat durerea si amintiririle frumoase, amintiri ce imi doresc sa invinga tristetea si sa ne ajute pe mine, pe Mary, pe tata, pe Ana si mai ales pe mama, sa mergem mai departe.

Adio prietene,

P.S. nu-mi doresc neaparat ca acest post sa fie citit si nici nu l-am pus aici cu un scop amume, nu-mi sta nici in caracter sa scriu articole pe altfel de teme decat cele care implica calatoriile sau evenimente la care particip insa m-a ajutat foarte mult sa ma descarc, eu fiind genul care “tine in el” … pur si simplu asa am simtit.

… poate ca este si o datorie fata de Aldo

prima poza cu Aldo, fix la aniversarea de 18 ani

Această prezentare necesită JavaScript.

Un răspuns to “Aldo, prietenul meu”

  1. tata Says:

    multumim geo ……

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: