Garofita

Weekendul trecut, satul de Bucuresti si obosit dupa doua saptamani pline de munca, am ales impreuna cu gasca sa mergem la cabana Garofita Pietrei Craiului. Desi am fost de nenumarate ori in Crai nu am stat niciodata la Garofita, o singura data am trecut pe langa cabana cand, de meserias ce eram, am gresit drumul care trebuia sa ma duca in Plaiul Foii unde eram campat si am ajuns din greseala la Garofita. Asta se intampla prin 2000 cand coboram de la Cerdacul Stanciului, stiti voi, bolovanul ala mare bagat intr-o arcada.

 

Cum vremea se anunta potrivnica nu ne-am propus sa facem cine stie ce trasee ci doar sa aruncam o privire prin jur si sa ne dezmortim putin posterioarele inerte de atata stat jos.

Am aruncat repede in doi rucsaci ceva haine, echipamentul necesar plus 2 lumanari (cabana se anunta fara curent fapt infirmat odata cu sosirea orei 6 cand Gogu a pornit generatorul si am avut lumina din belsug), mancare rece si bineinteles ceva lichide pentru seara la foc.

 

Echipati si gata de drum, sambata dimineata am inceput sa ne adunam, in prima faza ne-am luat copiii apoi am facut jonctiunea cu cealalta masina in care erau Cocos&Co. si in cele din urma in Campulung l-am recuperat si pe Adi care venise direct de la Brasov.

 

Totul a mers brici pana in Satic, aici drumul s-a cam stricat dar multumita iscusintei soferilor nostri, a copilotilor si nu in ultimul rand a motoarelor straine care propulseaza masinile cu care ne-am deplasat, am reusit sa ajungem relativ repede la cabana. Drumul de la centrala de apa din Satic si cabana este teoretic impracticabil dar, dupa cum aveam sa aflam, nu imposibil de parcurs.

 

Intr-un final s-a zarit si cabana care, din cauza cetii, nu putea sa ne ofere pentru moment peisajul care o inconjura. A doua zi insa am avut ocazia sa ne bucuram de peisaj.

                      

 

Rezervarea noastra, o camera de 8 locuri, fusese data altora asa ca a trebuit sa ne inghesuim intr-o camera de 16 locuri cu inca un grup de 8 persoane care era deja cazat. Pentru ca nu venisem la hotel si varianta dormitului in pod nu ne-a suras ne-a trecut repede orice pretentie la intimidate si lux si ne-am inghesuit cu ceilalti. Norocul nostru a fost ca unul din cei 8 era o cunostinta mai veche de-a nostra astfel, comunicarea a fost mai buna decat ne-am fi asteptat.

 

Ne-am desfacut repede bagajul, am infulecat ceva si-n graba am pornit sa facem o mica plimbare. Ne propusesem sa ajungem la Cerdacul Stanciului, un traseu ce dureaza in mod normal cam 2 ore dus si mai putin de atat la intoarcere.

                           

                          

 

Cum era de asteptat, pe drum am inceput sa ne rarim, intai au renuntat 2 apoi inca 4 astfel ca la Cerdacul Stanciului nu au mai ajuns decat 3 dintre noi (eu nu m-am aflat printre ei).

Am ales sa ne intoarceam pentru ca deja incepuse  sa se insereze si padurea era plina de frunze cazute ce ascundeau bolovani si radacini care pe intuneric total ne-ar fi pus in dificultate si ne-am fi putut rani (nu si eu bineinteles).

 

Bucata de traseu pe care am parcurs-o a fost suficienta cat sa-mi aduc aminte ce frumos este in Piatra Craiului si ce minunatii ascunde. Cateva poze si o serie de discutii despre banci au completat drumul de intoarcere spre cabana.

 

Intorsi la cabana am descoperit ca celelalte grupuri au venit mai pregatite ca noi si deja se apucasera de gratar si alte bunataturi. Din pacate a trebuit sa ne multumim cu ceva salam uscat si miros (din belsug) de gratar … de pui, de porc, chiar si de ied in functie de preferinte.

 

De cum noaptea si-a intrat in drepturi ne-am strans cu totii in jurul focului si am inceput sa povestim, sa cantam si sa consumam lichide generatoare de caldura si ameteli.

Trecuse ceva timp de cand nu mai statusem in jurul focului la povesti dar mai ales la cantat. Am cantat cu atata pofta incat cei care s-au retras mai devreme la depou au putut sa asculte concertul live chiar daca nu mai erau langa foc. Un trio de succes cu voci baritonale le-a incantat urechea pana pe la vreo 2 dimineata. Poate nu s-ar fi incheiat asa devreme noaptea insa lipsa unui al treilea provider (nu ma refer la Adi) de licori bahice ne-a ajutat sa plecam mai repede la culcare. Pacat, pentru ca oamenii cu care am petrecut si cantat in jurul focului erau de calitate si buni cunoscatori ai muntelui. Dar ce sa-i faci, unde bautura nu e, nimic nu e J.

 

Ajunsi in camera am fost primiti cu caldura la propriu si invitati la liniste de “Lamaie” prin celebrul “sssh” sau tuse scurta. Am intampinat ceva probleme in momentul in care am vrut sa ajung in pat (dormeam la etaj) insa cu ajutorul prietenilor care apucandu-ma fiecare de cate o buca au reusit sa ma propulseze in pat. Adi mi-a demonstrat ceea ce stiam deja, ca nu era asa de simplu cum credeau unii sa te urci in pat, ba chiar foarte complicat, drept dovada sta bubuitura care ne-a trezit pe toti atunci cand a venit la culcare si a incercat sa treaca prin tavan.

 

Dimineata fiecare s-a trezit dupa cum i-a poftit inimioara si in functie de cat de tolerant este la miscare. “Lamaie” s-a trezit mai tarziu acuzand rasetele, bubuitura cauzata de Adi, promenada lui Cocos de la 4 dimineata si alte lucruri care s-au intamplat peste noapte facandu-l sa aiba un somn agitat …Jon Lemon stie de ce!

 

Dupa un dus rece la izvor si o masa la fel de rece pentru ca alta nu aveam, am hotarat ce facem in continuare si apoi ne-am strans bagajele pentru a porni iar la drum.

Ne-am luat la revedere de la Gogu (cabanierul, adevarat personaj de poveste), de la ceilalti, am facut cateva poze de grup cu peisajul si dusi am fost.

 

Prima oprire a fost Pestera Ursilor (a nu se confunda cu mai celebra pestera a ursilor din Apuseni) aflata in imediata apropiere a localitatii Podu Dambovitei. Pentru ca nu auzisem nimic de aceasta pestera pana weekendul trecut mi-am dorit foarte mult sa o vizitam. Foarte multe nu am putut face pentru ca nu eram nici echipati corespunzator si nici nu stiam multe despre pestera, ca sa nu mai spun ca nu aveam nici harta. Ne-am rezumat la o vizita sumara si la cateva poze pentru album plus un mic documentar realizat ad hoc la fata locului.

                

 

A doua oprire am facut-o la Manastirea Namaiesti, construita in piatra in apropiere de Campulung. Se spune ca aceasta manastire are o icoana facatoare de minuni. Oricum, frumoasa manastirea si locatia in care era amplasata. Lume multa si la fel de multi cersetori ca asa e pe la noi. Nu am zabovit mult pentru ca eu vroiam sa ajungem si in alt loc inainte sa se insereze.

                      

 

Ceea de a treia oprire si ultima am facut-o la Manastirea Corbii de Piatra, un schit sapat in munte, mai exact in argila dupa cum mi-au povestit prietenii mei, fosti si actuali studenti la geologie.

Aici imi doream sa ajung inca de anul trecut cand, in drum spre Nucsoara, punctul de plecare spre Fagaras, am zarit din masina acest schit sapat in munte.

Istoria acestui loc este foarte bogata si incarcata de intamplari care mai de care mai interesante. Multumit ca am ajuns aici, am profitat din plin si am cotrobait prin fiecare coltisor al schitului incercand sa nu ratez nimic. Bine, nu am intrat inauntru, pentru asta aveai nevoie de programare (sunai la cineva, nu stiu la cine) si nu aveai voie nici sa fii insotit de vreun animal de companie, gen jder.

                             

                           

 

Desi am spus doar de 3 opriri pana la urma au fost patru, ultima am facut-o la un restaurant din Curtea de Arges pentru a servi o combinatie intre pranz si cina.

                                  

 

Cu gandul la ce am vazut si vizitat in cele 2 zile si cu peripetiile inca proaspete in minte, povestite la nesfarsit in masina, ne-am indreptat agale spre casa, care ne-a primit spre seara mai obositi fizic decat am plecat, dar mult mai relaxati psihic.

 

Portugalia plus Spania, partea I

Initial concediul asta trebuia sa fie un mini tur al europei in gasca . Pana la urma a fost un concediu de doua saptamani in doi in doua tari europene: Portugalia si Spania.

Am ales Portugalia pentru ca imi doream de foarte multa vreme sa ajung acolo si Spania pentru ca dupa ce am fost la Barcelona anul trecut am ramas placut impresionat si m-a facut sa-mi doresc sa revenin pe pamant spaniol.

 

Pentru ca intotdeauna este bine sa-ti faci socotelile de acasa noi ne-am organizat concediul din timp. Adica ne-am stabilit intai ce vrem sa vedem, cate zile sa stam in fiecare oras, apoi am rezervat cazarea si ne-am cumparat biletele de avion inclusiv pe cele interne (in Spania am zburat intre Malaga si Madrid). Meritul cel mai mare pentru organizarea acestui concediu il are bineinteles Ana pentru ca ea este mult mai organizata decat mine si mult mai putin mofturoasa si pretentiosa fata de cum pot fi eu cateodata.

Dupa ce totul a fost rezolvat dinainte nu ne-a ramas de facut decat sa inghesuim in 2 valize si 2 rucsaci mici hainele si diverse alte chestii ce urmau sa ne fie alaturi in cele 17 zile de pelerinaj prin peninsula Iberica.

 

Pentru ca in fiecare oras si tara am trait multe experiente frumoase si am vazut lucruri la fel de frumoase am ales sa impart putin toata aventura si sa postez pe rand cate un oras.

Un alt motiv pentru care am ales sa fac asta ar fi si ca mi-a fost lene sa stau sa scriu totul deodata si in felul asta mai castig si eu timp.

 

Portugalia – Lisabona

 

Calatoria a inceput intr-o vineri imediat dupa terminarea orelor de program la serviciu cu destinatia Lisabona. Drumul cu avionul a durat 4 ore si jumatate cu 2 ore mai mult decat credeam eu, asta din cauza faptului caau nu ma-m gandit si la diferenta de fus orar.

 

Am ajuns in Lisabona pe la ora 23:30, imediat cum ne-am recuperat bagajele ne-am asezat cuminte la coada la taxi, ca asa este “la europa” si exista chiar si un culoar special pentru ati astepta civilizat randul.

Ca sa gasim hostelul unde aveam rezervare a fost o intreaga aventura si a trebuit sa balaurim putin prin centrul vechi al orasului pe la 12 noaptea. Casa unde se afla hostelul arata ca acum 2 secole zici ca eram intr-o colonie portugheza si nu in capitala tarii. Ma rog, nu ne-am lafait in lux, dar era decent plus ca ne-au oferit si mic dejun, cel mai sumar mic dejun  vazut si servit vreodata de mine. 

 

Ca de obicei in prima zi am plecat cu mare elan sa descoperimm secretele Lisabonei si timp de 4 zile numai asta am facut. Am facut rost de o harta mai acatare a orasului, ne-am facut abonament pe toate mijloacele de transport (nu au costat mult) si am pornit la drum.

 

Le-am luat la rand in functie de zona in care se gaseau si astfel am trecut pe la castelul Castelo São Jorje, loc unde am ajuns cu un tramvai cat un vagon facut din lemn, care urca pe niste stradute atat de inguste de iti era greu sa mergi si cu bicicleta pe acolo. Tot la castel (mai de fapt in aproprierea lui) am participat la o sesiune foto care s-a sfarsit si cu cateva sfaturi care s-au dovedit ulterior foarte bune de la proprietarul magazinului de antichitati unde ne-am costumat in cavaler si printesa. Tipul de acolo, microbist convins, cand a auzit ca suntem romani s-a oferit sa ne faca si un discount mai ales cand i-am spus ca eu tin cu  Stiinta, echipa care are aceleasi culori cu FC Porto echipa lui de suflet (desi el era nascut si locuia in Lisabona).

                        

 

Incarcati cu tips-uri si incantati de privelistea care ti-o oferea turnurile castelului am pornit spre catredala Sé de Lisboa, cea mai mare din oras construita pe structura unei foste moschei. Aici in Lisabona dupa cum aveam sa aflam ulterior totul se rezuma la 3 perioade, inainte 1147 cand maurii erau ca la ei acasa, dupa 1147 cand portughezii si-au recastigat independenta si inainte de cutremurul din 1755. Marturie a cutremurului sta Convento do Carmo, o fosta manastire care astazi functioneaza ca si muzeu arheologic.

 

La recomandarea prietenului nostru de mai sus am mers intr-un cartier din apropiere, aproape de Alfama, care nu era “inclus” in circuitul turistic al orasului si am putut sa servim o masa cu adevarat traditionala la niste preturi derizorii. Aici aveam sa descoperim ca in toate localurile din Portugalia ti se da un antreu inaite de a servi felul principal. Costa cam in jur de 5 euro si contine o rotita mica de branza portugheza ….buna rau, masline maro, pateu de cod, pateu de sardine, unt simplu si unt cu usturoi, toate micute, foarte micute si bineintels paine proaspata si foarte gustoasa. Ca si fel principal am mancat fiecare cate o portie de bacalau (portughezii au cate o reteta de bacalau pentru fiecare zi a anului) si am facut cunostinta cu ce avea sa devina mai tarziu unul din lucrurile de care m-am indragostit in Portugalia, berea Super Bock- ceea de-a doua dragoste a fost Sagres, servita bineintels la recomandarea aceluiasi prieten de mai sus.

 

                     

Lisabona este plina de monumente si locuri de vizitat, nu este nevoie decat sa te plimbi pe strazi si ai sa vezi de la statui cat un munte, la ziduri antice si castele, case care mai de care mai vechi si mai ciudate, lifturi si funiculare care te urca si te cobora din zonele mai inalte ale orasului in cele mai joase si multe, dar multe stradute inguste.

 

In aceasi seara am descoperit si unul din cele bune, placute si tari resaturante in care am intrat si mancat vreodata. Restaurantul nu era mai mare decat o sufragerie, asta cu tot cu bucatarie si toaleta si avea ca si personal pe “mama” care se ocupa de bucatarie, “tata” care era ospatar sef si barman si “fiica” care ajuta la servit, la bucatarie sau facea aprovizionarea. Va spun sincer ca numar pe degete locurile am mancat si baut mai bine ca acolo. Ce m-a atras cel mai mult la acest local a fost atmosfera prietenoasa si foarte degajata, dar mai a ales atitudinea personalului. In unele seri am ramas chiar si pana mai tarziu sa vad niste meciuri la televizor cu cei care erau acolo in restaurant, in marea lor majoritate vecini ai restaurantului, ca si noi dealtfel, sau cunostinte ale proprietarului. De preturi nici nu mai este cazul sa vorbesc, pentru o cina serioasa cu fel principal, antreu, desert, 2 beri, o apa si o carafa de vin am platit 19 euro. Initial am crezut ca este o geseala insa s-a dovedit a fi adevarat, atat costa totul. In cele 4 seri petrecute in Lisabona acela a fost localul nostru preferat chiar daca am intrat in altele si mai scumpe sau simandicoase.

 

Tot in apropierea hostelului am gasit si o berarie, Cerveceria cum ii spun ei, unde am mancat pentru prima oara in viata mea, tremojos (nu stiu daca asa se scrie corect). Nu stiu nici acum ce inseamna sau ce erau (seamana cu fasolea, dar este murata), dar erau foarte bune in combinatie cu bere. Tremojos astea se dadeau in orice bar gratis cam cum se dau in unele baruri de la noi covrigei. Mergeau de minune cu bere drept urmare pe oriunde am fost in Potugalia sa bem o bere ceream neaparat si tremojos.

 

Urmatoarele zile au continuat cu vizite la Torre de Belém ( superb din punctul meu de vedere), Mosteiro dos Jerónimos, Aqueduto das Águas Livres, Gradina zoologica si bineintels Oceanarium, cel mai mare din Europa si pana acum cel mai frumos vazut de mine. Pe langa faptul ca este foarte mare in interior totul arata ca si cum ai fi in natura, punctul fotre al acestui Oceanarium sunt pinguinii si castorii.

Zona care strangea laolalta Oceanarium , Turnul Vasco da Gama si Planetariumul, dar si foarte multe parcuri tematice (acvatic, eolian … exemple practice pentru copii) era zona noua a orasului, zona moderna unde gaseai blocuri de locuinte ce semanau cu celebrul Burj Al Arab si mall-uri cat 3 de-ale noastre.

Tot in aceasta zona ne-am plimbat cu telefericul pe deasupra raului Tejo in apropierea podului Vasco da Gama, ceva de genul celui de la Mamaia, dar pe o distanta mai mare si cu o priveliste mult mai frumoasa.

 

Lisabona pentru ca este asezata pe doua coline are cateva mijloace transport in comun putin mai neobisnuite, lifturile si funicularele. Stiu ca pentru unii poate suna ciudat insa in Lisabona exista lifturi (ascensorul Santa Justa) care te ajuta sa ajungi mai repede dintr-un loc in altul fara sa fi nevoit sa ocolesti distante mari sau sa cobori ori sa urci la pas diferente mari de nivel.

Aici mi-am dat seama ca eu sunt fascinat de genul asta de mijloace de transport pe care le-am mai intalnit si in Barcelona anul trecut. Cred ca o sa incep sa strang cat mai multe fotografii si filme cu ele, bineinteles facute de mine, si poate candva am sa scriu si un post separat despre ele.

 

Am incercat si am reusit sa vizitam cat mai multe locuri, dar in acelai timp nici sa nu ne epuizam prea tare astfel ca dupa 2-3 ore de umblat faceam o pauza de bere (sau suc dupa caz) si o mica gustare la sutele de baruri din oras.

 

In ultima zi am ales sa revizitam toate obiectivele vazute in primele zile, dar de data aceasta dintr-un autocar cu etaj (londonez) care te plimba pe langa toate obiectivele turistice importante din Lisabonei.

 

Ce m-a fascinat la Lisabona, este diversitatea umana, faptul ca la cat de mult s-au mixat rasele intre ele acum poti intalni pe strada africani blonzi cu ochi mici, sau asiatici mulatri. In prima seara, dar si a doua zi in Lisabona aceasta diversitate m-a bulversat si, de ce sa nu recunosc, chiar m-a speriat putin. Toti oamenii mi se pareau dubiosi si foarte agresivi, insa mi-am schimbat imediat parerea de cum am inceput sa umblu printre ei.

 

Bineintels ca au existat si cateva sesiuni de shoping, ca doar eram cu Ana plecat, insa de data asta chiar nu a intercut masura, cel putin nu in Lisabona.

 

Urmatoare nostra destinatie in Portugalia a fost Porto, oras aflat la 4 ore distanta de mers cu trenul din Lisabona, dar parca din cu totul alta poveste asa cum am aflat ulterior.

Pentru a ajunge in Porto am ales sa calatorim cu trenul pentru ca era cel mai rapid mod de a ajunge acolo si direct.

 

Pentru ca totul sa fie cu adevarat de neuitat gara din care am luat trenul spre Porto, Oriente, arata impecabil. Un adevarat colos construit din beton care la prima vedere iti inspira teama insa care dupa ce i-ai trecut pragul te incanta cu arhitectura sa.

 

                  
                                       
                   
                                   
                  
                  
                  
                  
                     
                     

Ne vedem la Porto!